romanintaramea

Spunea cineva într-una dintre emisiunile de calitate difuzate după ora 23.00 (pentru că înainte de aceste ore publicul se uită la telenovele, reality show-uri sau pur și simplu adunări de politicieni și părerologi) că România e o fugă continuă de la locul faptei.

Și cred că asta e cea mai clară și limpede imagine a României: fuga de locul faptei. În majoritatea timpului ne comportăm precum un copil care a fost închis singur într-o cameră cu turtă dulce și a mâncat-o, iar când ușa s-a deschis și a fost întrebat unde e turta dulce el a răspuns: Nu știu!

Asta au făcut mai toți politicienii, asta face presa când aruncă cu bombe tabloide, și asta facem mai toți atunci când hotărâm să ne spălăm pe mâini din diferite raționamente, sau când ne dăm la o parte, întoarcem spatele și ne prefacem că nu știm nimic.

Fiecare am spart câte o fereastră din România și apoi am fugit de la locul faptei. Ne-am transformat apoi într-o masă care arată cu degetul și strigă-n gura mare că România e așa și așa, și e vai de ea….

Să ne întoarcem la locul faptei și să reconstruim ferestrele, zic!

Credeți că e posibil?

sursa foto: Blog Rufele in public

Anunțuri

Pământul românesc s-a sufocat, asfaltul a făcut o criză de astm, iar gunoierii au cerut spor de periculozitate. Când? După noaptea de Revelion (sau de Rev, cum ar scrie generația cu mall-ul de gât). 

În Botoșani s-au strâns 2 tone de gunoi după noaptea de Revelion, în Târgu Jiu au rămas în urmă 30 de tone de gunoi, 2,5 tone de gunoi în Brașov, 25 de tone de gunoi în Suceava, 7 tone de gunoi în Piatra Neamț, un  munte de gunoaie în București și mare de gunoaie în restul țării. (sursa: site-uri de știri locale).

Românii din toate colțurile țării au lăsat în urma petrecerilor o mizerie pe care ar fi greu să o descrii. Desigur că, majoritatea celor care au participat la măcel ar ține în restul timpului predici lungi despre câtă mizerie e în țara noastră, despre cum vor să plece peste hotare și despre cât de nepăsător e statul.

Uitându-mă la mizeria care a rămas pe străzile marilor și micilor orașe românești, pe la munte și mare, îmi imaginez că mai toți cei care au aruncat atâtea chestii pe jos au crezul că statul și firmele de salubritate sunt  un fel de roboței care trebuie să strângă hîrtia igienică cu care ei s-au șters la fund, să le arunce șervețelul cu muci la tomberon și să le selecteze sticlele de plastic, paharele, țigările etc. Șoc-șoc-șoc! Nu, noi suntem cei responsabili de gunoiul pe care îl producem.

Virgulă.

Știu că nu erau suficiente coșuri de gunoi pentru atâția oameni, dar niciodată în țara asta nu sunt suficiente pentru că e mai comod să arunci pur și simplu pe jos, e mai comod să arunci direct pe geamul de la mașină oriunde și oricând pentru că e dificil să ții gunoiul până ajungi la un tomberon.

Punct.

E un fel de tradiție ca în prima zi a anului să ne uităm la filme motivaționale, să cităm cărți motivaționale, să ne facem liste pentru anul ce vine. M-am conformat și eu tradiției și v-am ales un citat dintr-un discurs al lui Alan Alda (discursul a fost dedicat fiicei sale). Discursul îl găsiți integral și în cartea Sensul vieții într-un pahar cu apă.

”Dacă vrei să lupți cu absurditatea până-n pânzele albe, încearcă să afli cum e posibil ca oamenii să se considere unii pe alții ființe subumane. Cum pot oamenii și să tolereze, și să tortureze? Cum se poate să ne îngrijorăm și să ne agităm pentru o fetiță prinsă într-un puț de mină, să ne străduim zile și nopți s-o scoatem de acolo, iar apoi să ardem sate întregi până la temelii și să ucidem toți locuitorii fără să clipim?

(…)

Sigur că sunt sute de lucruri pe care le poți face, unul mai imposibil de realizat decât celălalt, așa că ai cu ce să-ți ocupi tot restul vieții… Nu-ți pot promite că asta va elimina vreodată absurditatea, dar o poate diminua la un nivel ușor de stăpânit.

Nu s-a făcut niciodată nimic fără tupeu.

(…)

Pune-te în mișcare cu toată ființa. Când te îmbarci spre locuri străine, nu lăsa nimic din tine la adăpost pe țărm. Pătrunde cu îndrăzneală în teritorii neexplorate. Fii îndeajuns de curajoasă ca să-ți trăiești viața creativ. Creativitatea e locul în care nu a mai fost nimeni. Nu e știu de dinainte. Trebuie să părăsești orașul confortului tău și să pășești în sălbăticia intuiției tale. Nu poți ajunge acolo cu autobuzul, ci cu muncă multă și risc și neștiind exact ce faci, dar ceea ce vei descoperi va fi minunat. Ceea ce vei descoperi vei fi tu. ”

La mulți ani! Să aveți un An Nou excelent, cu bucurie, liniște și spor în toate!

 

sursa foto de aici.

Etichete: ,

Îl cheamă Sebi, are 14  ani, dar ca înălțime pare de 7-8 ani, e slăbuț și mai tot timpul are fața tristă. Pe unul dintre prietenii lui cei mai buni îl cheamă Bogdan, are 13 sau 14 ani, e timid, tăcut, retras și nu l-am văzut niciodată râzând fără griji, cu toată fața.

Nu sunt frați de sânge, dar sunt frați ai unei sorți asemănătoare: amândoi au fost lăsați în țară de părinții care au plecat la muncă în străinătate cu atât de mulți ani în urmă încât pentru ei pare normalitate faptul că nu locuiesc cu părinții lor.

Mama lui Sebi e în Italia, a plecat pe când el avea doar 4-5 ani, a rămas în grija bunicilor, în sânul unei familii mari, cu mulți copii, dar care se reunește doar de sărbători. Mama se întoarce doar vara, iar vecinii știu asta din forfota din curtea celor doi bătrâni care încearcă să facă curățenie prin curtea de țară pentru că fata plecată își aduce acasă iubitul italian. De tatăl luis-a despărțit de prea mulți ani. Adevărul e că tatăl lui Sebi a fost primul care a plecat din țară și a găsit o româncă care ”suferea” și ea prin străini, cu care a început o relație și a uitat că a lăsat acasă un copil și o nevastă tânără.

Nimic nu mai e ca în copilăria lui Sebi, au rămas doar 3 constante în viața lui: cornul Magic glazurat și punga de semințe cu sau fără sare pe care le cumpără de la magazinul de peste stradă de casa lui, dar a rămas și tristețea de pe față. S-au pierdut în trecut și pachetele mari, imense chiar, pe care mama le trimitea din Italia pentru copilul lăsat în urmă și pentru părinți. S-a pierdut și amintirea tatălui pe care nu l-a  mai văzut de ani buni, deși stă la doar 3 ore de mers cu mașina.

Bunicul, bătrân și obosit, îl laudă, își iubește necondiționat fata dar duce cu el amărăciunea din sufletul nepoțelului. Bunica l-a îngrijit cu toată dragostea din lume, dar e oare suficient?

Pe Sebi nu l-am văzut de prea multe ori jucându-se pe stradă, stă mai mult în fața calculatorului vorbind pe mess cu ai lui prieteni printre care și Bogdan. 

Și pe el tot bunicii l-au crescut. E un copil cu mult bun-simț, rezervat dar trist. Mi-l amintesc când avea doar câțiva anișori, iar mătușa lui îi cumpăra câte 10-15 înghețate pe care i le ținea în congelator. Părinții lui s-au despărțit, mama se întoarce doar o singură dată pe an și stă prea puțin. E resemnat probabil și recunoscător bunicilor.

Sunt poate suficient de mari să fie recunoscători că au avut din punct de vedere material cam tot ce și-au dorit, sunt recunoscători că bunicii i-au crescut curat, tradițional, frumos, dar tristețea lor rămâne.

Au crescut frumos, curat, au note bune la școală, dar e oare suficient?

Voi cunoașteți astfel de copii?

Sursa foto de aici

Poate că-s eu mai clasică, îmi plac lucrurile mai așezate și mai coerente, dar un lucru e sigur: era consumeristă ne-a furat sărbătorile alea superbe care erau pe vremuri!

Nu, nu am 100 de ani, nici nu sunt prea conservatoare, dar parcă-n copilăria mea era mai frumos de Crăciun, parcă și la TV erau emisiuni mai mișto, parcă și copilașii care mergeau la colindat știau colinde mai lungi de o strofă- jumătate și le cântau cu respect și suflet, fără să râdă și să chicotească, fără să aștepte bani mulți în schimb.  Și, tot în Crăciunul trecutului meu, cozonacii făcuți în casă îi băteau la fundulețul gol pe cei cumpărați și alintați cu zeci de E-uri și alte chestii miraculoase. Dar, până și ai mei au concluzionat că sunt mult mai gustoși cozonacii din comerț decât cei făcuți în casă. Eu m-am încăpățânat să fac cozonaci și să nu mă ating de cei din comerț, măcar de dragul bunicii mele care făcea niște cozonaci pufoși, în care mă lasa pe mine să-mi vâr mâinile și să amestec aluatul.

Parcă nici zăpadă nu ne mai vrea și nici aerul nu mai miroase a Crăciun. Ori poate că, dacă mai vreau Crăciun adevărat, trebuie să fug în lume, undeva în nordul țării, pe unde atârni harta în cui, pe unde oamenii umblă îmbrăcați în straie tradiționale, dansează, cântă, colindă și gătesc niște preparate grozave care ne-ar face mai sănătoși decât ne credem noi mâncând toate tâmpeniile pe care scrie light.

Sursa foto de aici și de aici.

De Crăciun vă doresc s-aveți pace și lumină în suflet, mese bogate, oameni dragi alături și gânduri curate! Gândiți-vă la cei mai puțini norocoși, la bătrânii alungați pe străzi sau uitați prin casele de bătrâni, la copiii din centrele de plasament, la oamenii străzii, la cei din ceruri… și veți vedea câtă fericire și bogăție aveți acum!

Sper că i-ați strâns în brațe pe cei dragi, că i-ați iertat pe cei care v-au făcut rău și că aveți puterea să dați mai departe din bunătatea voastră!

S-aveți zile de sărbătoare curate!

Etichete: ,

Categorii

Decembrie 2017
L M M M V S D
« Feb    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031