romanintaramea

Archive for Decembrie 2011

Îl cheamă Sebi, are 14  ani, dar ca înălțime pare de 7-8 ani, e slăbuț și mai tot timpul are fața tristă. Pe unul dintre prietenii lui cei mai buni îl cheamă Bogdan, are 13 sau 14 ani, e timid, tăcut, retras și nu l-am văzut niciodată râzând fără griji, cu toată fața.

Nu sunt frați de sânge, dar sunt frați ai unei sorți asemănătoare: amândoi au fost lăsați în țară de părinții care au plecat la muncă în străinătate cu atât de mulți ani în urmă încât pentru ei pare normalitate faptul că nu locuiesc cu părinții lor.

Mama lui Sebi e în Italia, a plecat pe când el avea doar 4-5 ani, a rămas în grija bunicilor, în sânul unei familii mari, cu mulți copii, dar care se reunește doar de sărbători. Mama se întoarce doar vara, iar vecinii știu asta din forfota din curtea celor doi bătrâni care încearcă să facă curățenie prin curtea de țară pentru că fata plecată își aduce acasă iubitul italian. De tatăl luis-a despărțit de prea mulți ani. Adevărul e că tatăl lui Sebi a fost primul care a plecat din țară și a găsit o româncă care ”suferea” și ea prin străini, cu care a început o relație și a uitat că a lăsat acasă un copil și o nevastă tânără.

Nimic nu mai e ca în copilăria lui Sebi, au rămas doar 3 constante în viața lui: cornul Magic glazurat și punga de semințe cu sau fără sare pe care le cumpără de la magazinul de peste stradă de casa lui, dar a rămas și tristețea de pe față. S-au pierdut în trecut și pachetele mari, imense chiar, pe care mama le trimitea din Italia pentru copilul lăsat în urmă și pentru părinți. S-a pierdut și amintirea tatălui pe care nu l-a  mai văzut de ani buni, deși stă la doar 3 ore de mers cu mașina.

Bunicul, bătrân și obosit, îl laudă, își iubește necondiționat fata dar duce cu el amărăciunea din sufletul nepoțelului. Bunica l-a îngrijit cu toată dragostea din lume, dar e oare suficient?

Pe Sebi nu l-am văzut de prea multe ori jucându-se pe stradă, stă mai mult în fața calculatorului vorbind pe mess cu ai lui prieteni printre care și Bogdan. 

Și pe el tot bunicii l-au crescut. E un copil cu mult bun-simț, rezervat dar trist. Mi-l amintesc când avea doar câțiva anișori, iar mătușa lui îi cumpăra câte 10-15 înghețate pe care i le ținea în congelator. Părinții lui s-au despărțit, mama se întoarce doar o singură dată pe an și stă prea puțin. E resemnat probabil și recunoscător bunicilor.

Sunt poate suficient de mari să fie recunoscători că au avut din punct de vedere material cam tot ce și-au dorit, sunt recunoscători că bunicii i-au crescut curat, tradițional, frumos, dar tristețea lor rămâne.

Au crescut frumos, curat, au note bune la școală, dar e oare suficient?

Voi cunoașteți astfel de copii?

Sursa foto de aici

Poate că-s eu mai clasică, îmi plac lucrurile mai așezate și mai coerente, dar un lucru e sigur: era consumeristă ne-a furat sărbătorile alea superbe care erau pe vremuri!

Nu, nu am 100 de ani, nici nu sunt prea conservatoare, dar parcă-n copilăria mea era mai frumos de Crăciun, parcă și la TV erau emisiuni mai mișto, parcă și copilașii care mergeau la colindat știau colinde mai lungi de o strofă- jumătate și le cântau cu respect și suflet, fără să râdă și să chicotească, fără să aștepte bani mulți în schimb.  Și, tot în Crăciunul trecutului meu, cozonacii făcuți în casă îi băteau la fundulețul gol pe cei cumpărați și alintați cu zeci de E-uri și alte chestii miraculoase. Dar, până și ai mei au concluzionat că sunt mult mai gustoși cozonacii din comerț decât cei făcuți în casă. Eu m-am încăpățânat să fac cozonaci și să nu mă ating de cei din comerț, măcar de dragul bunicii mele care făcea niște cozonaci pufoși, în care mă lasa pe mine să-mi vâr mâinile și să amestec aluatul.

Parcă nici zăpadă nu ne mai vrea și nici aerul nu mai miroase a Crăciun. Ori poate că, dacă mai vreau Crăciun adevărat, trebuie să fug în lume, undeva în nordul țării, pe unde atârni harta în cui, pe unde oamenii umblă îmbrăcați în straie tradiționale, dansează, cântă, colindă și gătesc niște preparate grozave care ne-ar face mai sănătoși decât ne credem noi mâncând toate tâmpeniile pe care scrie light.

Sursa foto de aici și de aici.

De Crăciun vă doresc s-aveți pace și lumină în suflet, mese bogate, oameni dragi alături și gânduri curate! Gândiți-vă la cei mai puțini norocoși, la bătrânii alungați pe străzi sau uitați prin casele de bătrâni, la copiii din centrele de plasament, la oamenii străzii, la cei din ceruri… și veți vedea câtă fericire și bogăție aveți acum!

Sper că i-ați strâns în brațe pe cei dragi, că i-ați iertat pe cei care v-au făcut rău și că aveți puterea să dați mai departe din bunătatea voastră!

S-aveți zile de sărbătoare curate!

Etichete: ,

În trecut, se organizau șezători la care femeile se adunau pentru a lucra împreună:  torceau cânepă, lână sau in. Șezătorile aveau caracter lucrativ și distractiv. În timpul adunării se cânta, se recita, iar la final se dansa. În unele zone se mai păstrează și azi obiceiul original. Parcă, parcă ar semăna cu ceva din zilele noastre, nu?

 Evident că da, dar cu deosebirea că astăzi penibilul și scandalul au luat locul cântecului și poeziei, iar la final în loc de horă avem pahare de apă în capul vecinului de ”clacă”, invitați ridicându-se din platou și trântind lavaliera.  Evident că, în zilele noastre de la bun început  aceste întâlniri n-au ca scop divertismentul. Toți acești consăteni se adună la Tv, pe orice post, la orice oră, cu un scop lucrativ  (ei, aș!) : doresc să dezbată problemele arzătoare ale țării, să arate drumul cel drept maselor care nu își dau seama că trăiesc pe mama Terra (care nu știu cum ne mai rabdă).

Cam la orice șezătoare de pe la televiziunile de știri se adună așa: 2-3 politicieni, serioși, cu studiile și analizele la zi, o moderatoare cuprinsă de flacăra cunoașterii și a depistării adevărului, și, musai, dar musai unul sau 2 părelologi.

Părelologul este o specie de cetățean fără casă și masă, care nu și-a mai plătit facturile și nu are acasă nici lumină, nici căldură, nici apă caldă (așa că s-a mutat în tv-ul nostru), cu simțul civic dezvoltat, care dorește să lumineze mințile întunecate ale poporului, să arunce cu pietre în toți cei care nu sunt capabili să conducă obștea, dar mai mult decât atât, el oferă lumii păreri prețioase și fără de care poporul s-ar afunda într-o cumplită insomnie și n-ar mai putea dormi noaptea.

Părelologul este cetățeanul nostru multadorat și iubit care se pricepe la toate. Întrebi de cutremure? Știe tot. Întrebi de fizică cuantică? Știe orice. Întrebi despre economie? Cunoaște orice.  Literatură, muzică, psihologie, sociologie, marketing, medicină naturistă sau ecologie… specii de insecte care au dispărut acum 1.000 de ani sau care vor apărea peste 49 de ani și 3 zile? Desigur, părerologul știe tot și îți poate explica.

Pozele de aici și de aici.

În România trebuie să mori mai întâi dacă vrei să devii celebru.

Am deschis TV-ul pe la 6 fără ceva și mai toate televiziunile bubuiau de imagini și melodii cu Mălina Olinescu. Jumătate din tinerii de azi habar nu au cine era, prea puțină lume știe 2 melodii de la ea, iar cei mai mulți știm doar că ne-a reprezentat cu o piesă la Eurovision cândva. Până ieri nimeni nu dădea imagini cu ea, muzica ei nu se auzea pe nicăieri, poate doar când făcea cineva o istorie a Eurovisionului românesc. Am văzut-o rareori la Bitman, la Moculescu și pe la Dansez. Atât.

Călin Geambașu îi reproșa lui Măruță că ei, prezentatorii de emisiuni de divertisment, invită doar nonvalori, iar publicul se obișnuiește cu asta și consumă nonvaloare.

Adevărul e cam ăsta, dar nu cred că trebuie să punem sinuciderile unor artiști pe seama nonvalorilor promovate în primetime. Sinuciderile lor au legătură doar cu problemelor personale și nu cu publicul care ”habar nu are să consume”.

Octavian Paler ne-a lăsat una dintre cele mai realiste poze ale societății în care trăim. Fiecare cuvânt, fiecare rând de mai jos sunt la fel de actuale și astăzi.

Avem timp pentru toate.

 să dormim,
să alergăm în dreapta şi în stânga,
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii
şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele

avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta murim.

Astăzi, la Universitate, o mămică tânără cânta la vioară lângă bebelușul ei. Avea un pahărel gol de cafea de la Mc Donald’s în care oamenii puneau bani. Era îmbrăcată curat, decent, simplu. Avea chipul unui om pe care viața l-a încercat, dar a înfruntat cu demnitate fiecare greutate.

Când unele mame își lasă copiii la centre de plasament pentru că nu au cum să-i întrețină, fata asta ne-a dat o lecție. Și, poate că, e o lecție și pentru aceia care îi spuseseră cândva: ”De ce studiezi vioara? Nu o să ai cum să supraviețuiești cu asta!”. Acum, tocmai vioara asta a fost  o metodă de supraviețuire. Nu a cerut bani, nu i-a cerșit, a ținut un concert neconvențional în aer liber.

Sunt sigură că, dacă n-ar fi avut vioara nu ar fi luat nici jumătate din banii strânși. Dar, oamenii nu cred că au apreciat ce cânta, ci mai curând au apreciat contextul: vioara, căruciorul în care un bebeluș dormea pe muzica mamei, aspectul curat și sincer al femeii.

Și, totuși, ceva a murdărit atmosfera. După ce eu și o fată din fața mea am lăsat câte o bancnotă în pahar, o tânără de etnie romă cu un bebeluș în brațe ne-a strigat:” Dă-ne și nouă! Dă-i și lui! Îi e foame! Țipă de foame! ” Și eu, dar și fata cealaltă am fost nevoite să-i dăm și ei bani tocmai pentru că țipa prea tare în fața stației RATB. După ce i-am dat ne-a invitat să ne ghicească pentru a-i mai da niște bănuți, spunându-ne: ”Hai să vă ghicesc, că-mi trebuie și mie bani, că-mi plânge plodu’ de foame!”.

Nu-mi place când cineva își țipă sărăcia, lenea sau mai știu eu ce alte ”calități”, caritatea se face din suflet pentru suflet. Iar azi, am întâlnit un suflet demn care își cânta amărăciunea și nu și-o striga în gura mare.

Sursa foto de aici

Etichete: , ,

Categorii

Decembrie 2011
L M M M V S D
« Noi   Ian »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031