romanintaramea

Copiii ce au rămas în urmă

Posted on: 28 Decembrie 2011

Îl cheamă Sebi, are 14  ani, dar ca înălțime pare de 7-8 ani, e slăbuț și mai tot timpul are fața tristă. Pe unul dintre prietenii lui cei mai buni îl cheamă Bogdan, are 13 sau 14 ani, e timid, tăcut, retras și nu l-am văzut niciodată râzând fără griji, cu toată fața.

Nu sunt frați de sânge, dar sunt frați ai unei sorți asemănătoare: amândoi au fost lăsați în țară de părinții care au plecat la muncă în străinătate cu atât de mulți ani în urmă încât pentru ei pare normalitate faptul că nu locuiesc cu părinții lor.

Mama lui Sebi e în Italia, a plecat pe când el avea doar 4-5 ani, a rămas în grija bunicilor, în sânul unei familii mari, cu mulți copii, dar care se reunește doar de sărbători. Mama se întoarce doar vara, iar vecinii știu asta din forfota din curtea celor doi bătrâni care încearcă să facă curățenie prin curtea de țară pentru că fata plecată își aduce acasă iubitul italian. De tatăl luis-a despărțit de prea mulți ani. Adevărul e că tatăl lui Sebi a fost primul care a plecat din țară și a găsit o româncă care ”suferea” și ea prin străini, cu care a început o relație și a uitat că a lăsat acasă un copil și o nevastă tânără.

Nimic nu mai e ca în copilăria lui Sebi, au rămas doar 3 constante în viața lui: cornul Magic glazurat și punga de semințe cu sau fără sare pe care le cumpără de la magazinul de peste stradă de casa lui, dar a rămas și tristețea de pe față. S-au pierdut în trecut și pachetele mari, imense chiar, pe care mama le trimitea din Italia pentru copilul lăsat în urmă și pentru părinți. S-a pierdut și amintirea tatălui pe care nu l-a  mai văzut de ani buni, deși stă la doar 3 ore de mers cu mașina.

Bunicul, bătrân și obosit, îl laudă, își iubește necondiționat fata dar duce cu el amărăciunea din sufletul nepoțelului. Bunica l-a îngrijit cu toată dragostea din lume, dar e oare suficient?

Pe Sebi nu l-am văzut de prea multe ori jucându-se pe stradă, stă mai mult în fața calculatorului vorbind pe mess cu ai lui prieteni printre care și Bogdan. 

Și pe el tot bunicii l-au crescut. E un copil cu mult bun-simț, rezervat dar trist. Mi-l amintesc când avea doar câțiva anișori, iar mătușa lui îi cumpăra câte 10-15 înghețate pe care i le ținea în congelator. Părinții lui s-au despărțit, mama se întoarce doar o singură dată pe an și stă prea puțin. E resemnat probabil și recunoscător bunicilor.

Sunt poate suficient de mari să fie recunoscători că au avut din punct de vedere material cam tot ce și-au dorit, sunt recunoscători că bunicii i-au crescut curat, tradițional, frumos, dar tristețea lor rămâne.

Au crescut frumos, curat, au note bune la școală, dar e oare suficient?

Voi cunoașteți astfel de copii?

Sursa foto de aici

Anunțuri

1 Response to "Copiii ce au rămas în urmă"

Au aratat la TV un caz de printr-un sat nevoias. Doi frati, unul dintre ei s-a sinucis. Socant? Nu. Nu asta impresiona, ci… locatia. Cu banii de pe capsunile spaniolesti parintii au construit o super-vila, sute de camere cu plasme in fiecare ungher. Acolo locuiau ce doi frati modest imbracati, lasati in grija unei bunici cu toale specific rurale (fusta de lana, broboada etc.) Totul in cel mai luxos decor. Si gateau in curte, ca sa nu strice bucataria.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Decembrie 2011
L M M M V S D
« Noi   Ian »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  
%d blogeri au apreciat asta: